Cand eram mica(mai mica decat acum) obisnuiam sa refuz carnea dintr-o ciorba de pui.Parintii mei au incercat toate metodele posibile,de la vorba buna la obligare,pentru a ma apropia de carnea de pui cu efecte miraculoase.Bunica mi-a spus intotdeauna ca daca mananc macar un cotoi mic dintr-un pui sacrificat prea devreme voi ajunge mai inteligenta si voi invata mai bine.Aveam poate 7 ani si nimic nu a reusit sa ma convinga,pana acum o luna cand am realizat ca imi doresc sa mananc si carnea din ciorba.Unde s-a produs ruptura?am crescut fizic si psihic incat am ajuns sa accept un lucru pe care l-am refuzat intreaga copilarie,refuz care ma definea si care ma transforma in micul rebel al familiei.Nu stiu de ce ma gandesc intens la un lucru care pana la urma pentru multi oameni nu are nicio insemnatate.Dar pentru mine acest lucru inseamna trecerea la pasul urmator,nu neaparat maturizare doar ca acum sunt eu si mananc pui!
In familia mea acest eveniment echivaleaza cu vechea intrare in societate a domnisoarelor.Dupa masa mi s-a adus la cunostinta(iar) efectul benefic al carnii si vechile cuvinte "Pai vezi mai Madalina,cand ti-am spus eu si n-ai vrut sa intelegi!".
Pe de o ma simt bine.Am stomacul plin si cand e plin radiez de fericire.Pe de alta parte incep sa ma simt straina de ce am fost odata.
